Iertati-mi indrazneala de a fi trait…
Probabil am clacat in fata vietii si de aceea viata m-a impins la limita ei, la granita cu sfarsitul fizic. Stiu ca nu mai vrei sa ma asculti, dar sper ca toti acesti 17 ani petrecuti impreuna, legate una de alta in lanturile aceluiasi trup, te vor determina sa citesti totusi ultimele mele cuvinte, ultimele ganduri.
Te vad inca in mine, plangand, cu ochii dureros de reci, umpluti cu ura. Si imi ingheata degetele pe stilou, imi este frica sa nu inghete cerneala in rezerva si sa nu mai pot continua aceasta scrisoare. Stiu ca ura ta ar putea fi atat de puternica incat sa opreasca ceea ce am inceput, ori chiar sa dea timpul inapoi… sa imi demonstreze ca inca mai esti stapana pe tot ceea ce insemn Eu, ori poate tot ceea ce insemnam Amandoua. Nu ma detesta. As da orice acum sa nu ma fi nascut in tine, sa te fi lasat sa traiesti libera. Nu mai pot… Nu mai pot face nimic, doar sa amestec cerneala innegrita de tacere cu lacrimile picurate pe foaie si sa sper ca vei intelege Ceva din ceea ce incerc sa exprim cu regret… pentru prima oara Regret.
Stiu ca vei citi. O simt. Deja parcurgi infrigurata randurile, probabil astepti sa afli ceva anume, poate macar un singur raspuns la zecile de intrebari puse de-a lungul anilor. Insa acum, aflandu-ma fata in fata cu finalul, realizez ca nu te cunosc, ca nu am stiut niciodata ce insemni Tu cu adevarat, deci nu stiu ce ai vrea sa auzi. Poate vrei sa stii cum m-am nascut… cand… ? Vrei sa fii sigura ca nu tu m-ai creat si ca toata vina nu isi lasa greutatea pe umerii tai, ca de obicei.
M-am nascut odata cu tine, in tine. Ne-am format din acelasi ovul, am crescut in acelasi uter. Stiu ca nu m-ai simtit decat prea tarziu ca sa ma poti ucide, intr-un moment in care ai fi dat orice sa iti traiasca Altcineva mizera viata. Probabil am vrut cu adevarat sa te ajut, ori am fost destul de egoista incat sa ma mint si pe mine, singurul scop fiind acela de a-mi insusi un trup si o viata care nu imi apartineau, sau poate imi apartineau doar partial. Ti-am acaparat cu totul fiinta, iar in momentele in care voiai sa te intorci, te izolam undeva departe, in interior, in intuneric, la o distanta inimaginabila de orice excitatie venita din lumea exterioara. Ti-am stins incet toate simturile ce iti faceau conexiunea cu realitatea, mi-am insusit toate calitatile tale, lasandu-ti in urma defectele… pe care acum imi dau seama ca nu le-ai avut niciodata.
Trei ani la rand am condus o viata ce nu imi apartinea si m-am folosit de un trup pur… le-am impins spre Moarte. Imi pare rau, insa aceasta nu este o scrisoare in care iti cer iertare. Vreau doar sa stii ca nu ti-am dorit niciodata raul. Mai mult, am crezut ca luandu-ti locul te voi proteja, te voi tine departe de durere si lacrimi. N-am crezut vreodata ca tu plangi… in mine. Iar atunci cand te simteam plangand, te ignoram, probabil din prea mult orgoliu, sau dimpotriva… din pura lasitate si teama.
Poate ca asa a fost sa fie, ori poate ca destinul Nostru a luat o intorsatura dura, prea dura pentru a fi readusa pe calea initiala. Multi ar spune ca e prea tarziu ca aceste explicatii sa mai conteze. Te vad acolo, departe, cu ochii rataciti in ceata… nu iti mai pasa. Esti mult prea pierduta (eu te-am pierdut) ca sa mai fii atenta la aceste ultime clipe. Nu te poti bucura de ceea ce a mai ramas din sufletul tau, nu ai cum. Esti constienta de faptul ca nu vei mai vedea vreodata lumina lumii. Esti intr-o asteptare tragica, rece, dureroasa. Cu ochii lasati in jos, ai incetat sa mai privesti inainte, cu buzele stranse, transformate in doua linii albe, inghetate, incatusate in tacere, limba ta nu se va mai misca niciodata, nu vei mai scoate vreun cuvant, cand ai vrut sa vorbesti te-ai oprit, acum nu ai mai vorbi nici daca mi-as ingenunchia inima la picioarele tale. Esti seaca si muta. As vrea sa stiu doar ce gandesti, ce crezi despre tot ce s-a intamplat, as vrea sa stiu daca ma vei ierta vreodata, in ciuda faptului ca nu ti-am cerut iertare.
Te iubesc inca, faci parte din mine, sau poate ca eu sunt cea care face parte din tine. Te iubesc in raceala cetii ce te inconjoara, in intunericul noptii cu reflexe albastrii in care te afunzi, dar care ti-a ramas adevarata prietena. Inainte te vedeam ca pe o copila cu ochi de eter, calda, plina de candoare, care nu a avut niciodata ceea ce si-a dorit, te vedeam ca un inger cazut din cer, cu lacrimi in ochi. Acum realizez ca esti cu totul altceva. Esti o fiinta mult mai profunda decat te va putea vedea cineva vreodata… te vad ca pe o zeita trista, inchisa in temnita unui corp material, unui corp care imbatraneste, se usuca, se consuma pe zi ce trece… Te iubesc atat de mult, as da timpul inapoi, nu pot. Ti-as restitui trupul si viata, e prea tarziu, trupul iti este pangarit, viata murdara… mi-e rusine sa apar in fata ta cu asemenea daruri pe brate. Dar nu iti cer iertare, nu as gasi cuvintele potrivite, iar daca le-as gasi, mi-ar fi teama ca sentimentele mele nu ar fi pe deplin reale, regretul meu in totalitate format.
Iti scriu tie aceste randuri pentru ca Tu ai fost mereu cea care a contat, dar a fost lasata in urma. Ceea ce este cu adevarat nedrept este faptul ca sfarsitul inseamna moartea amandurora. Ca toate acestea sa inceteze, trebuie sa murim amandoua. Dupa trei ani in care te-am ranit neincetat, acum fac greseala capitala, ultima : te ucid. Daca una dintre noi moare, va muri si cealalta.
Astepti… Astept… Ar trebui sa… inchei si sa fac ceea ce a mai ramas de facut. Astepti… Iti ridici privirile in interiorul meu si… te vad, ma vezi… Ai fost mereu acolo asa cum eu am fost mereu aici, sau invers… Am fost mereu impreuna, ne-am creat una pe alta, acum ne vom ucide, vom fi ingropate in acelasi sicriu, in acelasi trup. Suntem una si aceeasi persoana. Si, in final, poate aceasta scrisoare nu este una de adio… tot ce incerc sa fac este sa iti cer iertare… Iarta-ma…
Suntem aici amandoua, contopite inca de la formarea trupului nostru… trupul meu… Sunt Singura… imi iau « la revedere » de la mine… imi cer iertare mie… Am fost mereu doar Eu, fortandu-ma sa vad doua persoane… Atat in ceata, cat si in lumina… doar EU.
Iertati-mi indrazneala de a fi trait.
Autor: Renata